Aforismele lui Brancusi ( part 1 )

La inceputul secolului trecut, in 1904, tanarul Constantin Brancusi, nascut la Hobita in Gorj, pleca pe jos spre Franta, trecand prin Budapesta, Viena, München, Zürich. Desi absolvise scoala de Arte Frumoase din Bucuresti si i se propusese sa ramana profesor acolo, Brancusi dorea sa se inscrie la scoala de Arte Frumoase de la Paris. Neobtinand bursa pe care o ceruse, hotaraste sa plece in Franta "pe socoteala lui". Pe drum, si-a castigat traiul muncind, iar dupa ce a ajuns la Paris, a dus-o foarte greu la inceput, dormind nu o data in padurea Boulogne si muncind, pentru a se intretine, ca spalator de vase intr-un restaurant. Cu perseverenta si vointa neabatuta, reuseste sa intre prin concurs la scoala de Arte Frumoase din Paris si primeste ulterior o bursa de la Ministerul Cultelor si Instructiei Publice din Romania.

Dupa o scurta perioada de lucru in atelierul lui Rodin, Brancusi il paraseste, declarand ca "la umbra arborilor falnici nu creste nimic", in sensul ca "salahoreala" pentru gigantul Rodin i-ar fi inabusit propria vocatie. Treptat si muncind din greu, adesea flamanzind, ajunge sa-i fie admise lucrarile la cateva expozitii (cum ar fi "Salonul de toamna") si isi croieste propriul drum in arta.

 Atelierul sau devine un adevarat templu, iar el un autentic sihastru al sculpturii, mijlocind pentru fiecare vizitator intelegerea si trairea frumosului, astfel ca toti sa plece imbogatiti si fortificati launtric. Invitand o anume persoana in atelierul sau, el i-a spus: "Intra. Aici e liniste. Domneste neasteptatul. Sa n-aud de intalniri pregatite… Acum, drumurile noastre se intalnesc. Sa stam de taina o clipa. Apoi tu vei urma drumul tau, iar eu pe al meu."

Brancusi a remarcat o data, cu zambetul lui inocent si cu vorba sa plina de intelesuri adanci, dupa plecarea unor vizitatori: "Ati vazut oare acei fluturi? Toti au plecat patati pe haine de polenul pietrelor mele". Viziunea lui transfigurata si empatica ii permitea sa resimta trairea vibranta a emotiei estetice de catre vizitatorii sai, atinsi de aripa diafana a frumosului, intrupat in sculpturile sale. Samanta frumosului se incuiba in sufletele tuturor vizitatorilor care-i contemplau sculpturile.

 Aforismele maestrului de la Hobita dau masura geniului sau, dar si a maturitatii spirituale pe care a atins-o. Majoritatea aspectelor vietii au fost cuprinse, transfigurate si intelese de sufletul sau luminos. Arta era la el pe deplin integrata in traire si viata. Fara sa teoretizeze conceptul de emotie estetica, Brancusi se refera la el cat se poate de clar, atunci cand spune: "Ceea ce va daruiesc eu este bucurie curata".

Dintre aforismele lui  Constantin Brancusi enuntam: 

  Inaltimea in sine a unei lucrari de arta nu spune nimic, dupa cum nici lungimea propriu-zisa a unei bucati muzicale nu spune mare lucru. Proportiile interioare ale obiectului sunt acelea care spun totul.

    Exista in toate lucrurile o masura, un adevar ultim.

    Proportia interioara este adevarul ultim, inerent in toate lucrurile.
    Forma si proportiile sale echilibrate sunt marele DA; prin ele, noi ajungem sa ne cunoastem pe noi insine.

    Trebuie sa pretuim simplitatea formei, echilibrul ei precis si matematic si arhitectura tot atat de mult cat pretuim materialele.

    Arta trebuie sa odihneasca si sa vindece contrarietatile interioare ale omului. Ea are aceasta misiune terapeutica: sa ne amintim de Catharsisul aristotelic.
 
    O sculptura desavarsita trebuie sa aiba darul de a-l vindeca pe cel care o priveste.

   Arta trebuie sa apropie, nu sa indeparteze; sa umple, iar nu sa sape prapastii in bietele noastre suflete, si asa destul de rascolite de intrebari.

    In Arta nu exista straini.

    Astazi, arta deschide toate intrarile, spre a se putea contempla principiile creatoare si frumosul absolut al legii universale.
    Cei ce au pastrat in suflet armonia ce salasluieste in toate, in esenta lucrurilor, vor intelege usor arta autentica, pentru ca vor vibra pe coardele acelorasi legi ca si natura.

    Misiunea Artei este sa creeze bucurie; si nu se poate crea artistic decat in echilibru si in pace sufleteasca… iar pacea se obtine prin renuntare. Bucuria si pacea, pacea si bucuria, iata [ce este de dobandit]!
 
    Sapand necontenit fantani interioare, eu am dat de izvorul tineretii fara batranete. Asa este Arta: tinerete fara batranete si viata fara de moarte.
 
    Arta nu este intamplare.

    Lucrarea de arta este precum o oglinda, in care fiecare vede ceea ce ii seamana.

 Arta ramane o taina si o credinta, iar cand se face dupa vreo teorie este falsa.

    Arta poate cea mai desavarsita a fost creata in timpul copilariei umanitatii. Caci omul inceputurilor uita de grijile casei si lucra cu multa voiosie. Copiii au aceasta bucurie primordiala. Eu as vrea sa retrezesc aceasta stare prin sculpturile mele.

   Arta trebuie sa fie realitatea insasi. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare in realitate cea mai adevarata, poate in singura realitate autentica.

    Prin arta, te vei detasa de tine insuti.

     Lucrurile nu sunt greu de facut. Ceea ce este cu adevarat greu este sa ajungem sa fim in stare sa le facem.

    Trebuie sa ne detasam de noi insine si de toata partinirea omeneasca, numai astfel vom izbuti sa redescoperim frumosul.

Cand creezi, trebuie sa te contopesti cu Universul si cu Elementele. Si pentru a realiza ceva, trebuie doar sa fii tu insuti, iar nu sa te reprimi si sa distrugi.
    Sculptorul se lupta cu materialele, piatra, bronz, marmura sau altele si urmareste sa imbine toate formele intr-o unitate perfecta si sa le insufle viata… Iar daca nu formam o singura fiinta cu opera noastra, este mai bine sa ne apucam de altceva, decat sa fim sculptori.

    Colaborarea intima dintre artist si materialul folosit, precum si pasiune ce uneste bucuria meseriasului cu elanul vizionarului il duc, pe rand, la esentializare, la formele care reprezinta ideile in sine.

    Tot ce se creeaza prin filozofie (vazuta ca iubire de intelepciune), devine bucurie, pace, lumina si libertate.

   Eu niciodata nu mi-am propus sa uimesc lumea printr-o traznaie! Am judecat simplu, asa cum vedeti, si am ajuns la ceva tot simplu, teribil de simplu: la o sinteza care sa sugereze ceea ce voiesc sa reprezint. Am ajuns sa scot din bronz, din lemn si din marmura acel diamant ascuns, esentialul.

    Ingradirea naturaletii duce la sterilitate pe toate planurile.
 
    Urmariti sa va eliberati de precepte teoretice si sa traiti numai prin voi insiva: in acest mod, nu veti mai intalni aici, in atelier, nimic obscur.
    Sculpturile mele sunt chiar si pentru cei orbi.

     Cand nu mai suntem copii, suntem deja morti.

    Sculpturile mele nu trebuie respectate, ci trebuie iubite, sa iti vina sa te joci cu ele. Vreau sa sculptez forme care sa dea bucurie oamenilor.
 
    Ceea ce are intr-adevar rost in arta este bucuria. Nu ai neaparata nevoie sa intelegi teoretic. Te face fericit ceea ce vezi? Asta e totul!

    Eu nu dau niciodata prima lovitura pana cand piatra nu mi-a spus ce trebuie sa ii fac. Astept pana imaginea interioara s-a format bine in mintea mea. Cateodata dureaza saptamani intregi pana cand piatra imi vorbeste. Trebuie sa privesc foarte atent inauntrul ei. Nu ma las influentat de vreo aparenta si transform ceea ce pare accidental pana cand reusesc sa scot la iveala ceea ce este conform legilor universale.
 
    Sculptorul trebuie sa-si puna sufletul in armonie cu sufletul materialului. Gandeste-te ca stejarul din fata ta este un bunic intelept si sfatos. Vorba daltei tale trebuie sa fie respectuoasa si iubitoare: numai astfel ii poti multumi.

  Pentru un sculptor, lemnul are trei vieti: cea dintai de copac viu, care-si trage seva din pamant, catre frunze si flori, temator fata de animale si oameni, ale caror ganduri bune sau rele nu-i raman ascunse. 

A doua viata a lemnului incepe dupa ce a fost taiat si pus la uscat, cand sculptorul il prinde in mainile lui si incepe sa-i vorbeasca, rugandu-l sa exprime impreuna cu el vreo minune de idee. 

Iar a treia viata incepe dupa ce a fost cioplit si scobit de unealta, cand, uscandu-se, crapa, trosneste, se indoaie, respira, desavarsind opera artistului. Un bun sculptor trebuie sa prevada crapaturile si fisurile prietenului sau, lemnul.

    Materialul trebuie sa isi urmeze viata si dupa ce a fost cioplit de mana sculptorului. Trebuie ca sculptorul sa descopere si sa mentina in viata intelesul plastic pe care materia il poseda in mod natural. A da materiei un alt inteles decat acela pe care natura i l-a dat inseamna sa o omori.

    Un monument depinde de locul pe care i-l alegi, de modul in care va rasari si apune Soarele deasupra lui, de mediul inconjurator. Abia avand aceste date alegi materialul si studiezi formele care se integreaza perfect in mediul natural, determinandu-i astfel monumentalitatea.
    Eu am facut piatra sa cante pentru Omenire.

  Aceasta sculptura (opera de o viata intreaga) va apartine tuturor timpurilor, din pricina ca am despuiat forma esentiala de toate trasaturile care ar putea sa va povesteasca despre vreo anumita epoca, sau despre vreo perioada de ani.

    Functia artistului ramane aceea de a descifra semnele ascunse ale naturii si de a interpreta misterele universului.

    Semne se afla peste tot. Numai sa stii sa le vezi.

    Da. Pretutindeni dai de semne. Nu-i nevoie sa cautam formule obscure sau taine de nepatruns. Cand ti-e draga viata, iti ies in cale semnele si-i destul sa le privesti cum trebuie, ca sa le patrunzi talcul… Cei cu inima curata, copiii mai ales, le zaresc cei dintai.
 
    Priviti lucrarile pana cand le vedeti. Cei aproape de Dumnezeu le-au vazut.

 Sa pui in lucrare foc divin inseamna sa te contopesti cu ea, sa te aprinzi tu insuti inlauntrul ei.

(in curand : partea a2a a articolului)